luni, 7 noiembrie 2016

Denimul, acest minunat material

Minunat şi foarte versatil (în sensul că poate fi folosit la cam tot ce îţi trece prin cap în materie de haine). De la salopete, pantaloni (arhicunoscuţii blugi), cămăşi, geci, jachete, genţi, espadrile, acest material strânge la pieptu-i generos chiar şi ce nu te-aştepţi. Apropo, ştiţi care este obiectul vestimentar cel mai iubit de către bărbaţi? Cel pe care ei l-ar purta oricând, oriunde, cu orice? Ei bine, este pantalonul comod din denim, jeansul. Încercaţi să mă contraziceţi, vă rog!


Prima mea pereche am avut-o, cu greu, prin clasa 11-a (1984-1985), cumpărată din banii pe care i-am făcut la practica agricolă obligatorie şi din reparaţiile bicicletelor cunoscuţilor (Tecuciul fiind un oraş mic, cunoscuţi erau cam toţi). Spun cu greu pentru că a trebuit să apelez la un văr din Constanţa, vaporean pe atunci, care era paralel cu mărimile de blugi. Aşa că până nu i-am trimis o sfoară pe care erau însemnate cu noduri talia, lungimea şi ce mai trebuia, nu a reuşit să mă nimerească. Brusc, statutul meu social a înregistrat o îmbunătăţire semnificativă şi cine a prins perioada ştie despre ce vorbesc. În plus, a devenit celebru în oraş, modul în care ceream măsurile celor care mă rugau să-i ajut să facă rost de o pereche de blugi.

După ce am terminat liceul, a urmat o vară - toamnă nebună cu aventuri prin munţi, la mare şi în deltă din cauza cărora am ratat fortuit cele două sesiuni de examene de admitere la facultate. Ca să fiu sincer, în sinea mea hotărâsem că am nevoie de o pauză activă ca să-mi găsesc direcţia. Cu armata aranjasem s-o amân (deh, şi doctorii sunt oameni iubitori, de denim sau de biciclete), de bani nu-mi făceam griji, aşa că totul părea roz. Numai că tatăl meu, ofiţer cu grad măricel, nu a fost de acord cu planurile mele. Aşa că m-a înhăţat cu "arcanul" şi m-a trimis să-mi satisfac stagiul militar iar la o săptămână după ce l-am terminat m-a încadrat la el la unitate (între timp fusese mutat în Constanţa), cică să-mi fac un rost în viaţă, neapărat sub supraveghere. Căci, după părerea lui, nu mă încadram în tiparele orânduirii de la acea vreme, în plus aveam discuri cu Phoenix, cu autograf chiar, ştiam câteva acorduri la chitară, ba chiar intenţionam să-mi las şi plete. Rezultatul a fost că la aproape un an, în prima sesiune de admitere, am intrat la facultate în Bucureşti, numai ca să fiu liber, de capul meu.

În această perioadă, în care am fost practic încazarmat, o dată pe lună aveam parte de o mică bucurie, de un SRL. Nu de o firmă ci de săptămâna redusă de lucru (o sâmbătă liberă). Aveam grijă să lucrez cu o duminică înainte, aşa că plecam de joi noaptea şi mă întorceam luni dimineaţa la program. Unde plecam? La Tecuci, bineînţeles. Prima dată, era o primăvară frumoasă, am plecat îmbrăcat aproximativ aşa (pantalonul era mai închis la culoare):



Şi m-am întors cu vechii mei blugi din liceu, peticiţi la repezeală de către mama (încă locuia acolo), cu o bluză de treining şi cu o sfoară înnodată în buzunar (dovadă că lumea nu mă uitase). Un bun prieten mi le probase, pe cele noi cu care venisem, şi decretase adhoc că sunt ale lui. Aşa că am acceptat să i le las la plecare, bineînţeles după ce le-a plătit cu un mic supliment pentru "deranj". Pe sfoară aveam mărimile pentru comanda altui amic. Şi uite aşa, în fiecare lună îmi înnoiam garderoba, în plus eram permanent în tendinţele modei. Ultima dată în care am procedat astfel, a fost înainte de a da examenul de admitere. Am găsit o pereche de Levi’s, de o culoare blue midnight, dintr-un material foarte plăcut la atingere, blugi care mi-au mers la inimă.



Acei blugi îi mai am şi acum, după 27 de ani. Sunt frumos puşi pe umeraş, într-o stare neaşteptat de bună. Ţin în continuare mult la ei, probabil consider că mi-au purtat noroc, m-am liberat a doua oară şi culmea am intrat la facultate cu note bunicele care mi-au adus o bursă, anulată după trei luni din cauza salariului tatălui meu (de parcă aş fi avut eu vreo vină). Şi îi mai îmbrac câteodată, ca să le fac în ciudă gurilor rele care îmi proroceau o frumoasă burtă de bere.

Au urmat o mulţime de alte poveşti în facultate, dar nu intenţionez să scriu un roman. Totuşi mai merită amintite două lucruri:
- cea mai urâtă perioadă din istoria denimului a fost, după părerea mea, în anii '90 când România a fost inundată de acele proaste imitaţii cunoscute generic sub denumirea de "blugi turceşti".
- experţii ar avea serios de furcă în stabilirea maternităţii conceptului de blugi boyfriend dacă Patricia, iubita mea din primul an de facultate, şi-ar publica pozele din arhivă (ce-i drept tare bine arăta).




Vă las pentru că trebuie să mă pregătesc pentru o gală la care îmi doresc tare mult să ajung. Aşa că îmi voi comanda din timp una sau chiar două perechi de blugi, de calitate, din marca norocoasă. De unde? De la zâna (zânul) care mi-a fost alături într-o situaţie când am lăsat-o pe ultima sută de metri (am scris despre asta aici). Adică de la...


#blugi, #denim, #answear

Note:
- povestire după întâmplări reale, scrisă pentru proba numărul 14, "Denim, te iubim!", în cadrul competiţiei Superblog 2016.
- imaginile aparţin site-ului www.answear.ro

6 comentarii :

Fără comentarii anonime ! Nu vor fi publicate !
Şi dacă vreţi să înjuraţi vă rog s-o faceţi cu talent !